Cum sa pierzi sapte zile in Lisabona: ziua 7, partea a doua

Si in aeroport o alta saga. Am ajuns devreme. Atat de devreme ca checkinul nu se deschisese. Norocul nostru, pentru ca ghiseul catre Bucuresti era (evident) intr-un fund de aeroport si ne-a trebuit ceva sa-l gasim. Dupa ce l-am identificat si am vazut ca mai avem o gramada pana plecam, am zis sa cascam gura prin magazinele care cica nu au taxe. Putintele la numar si nu cu o paleta foarte larga de lucruri, daca faci exceptie de traditionalele ziare, carti, bauturi, dulciuri si parfumuri. Plus ceva suveniruri.

Intr-un magazin de-asta cu zorzoane de fericit calatorii de sex feminin, "trebuie sa-mi iau sandale" ocheste niscai clame de par. Interesante, dealtfel. Dar mai scumpe cu un euro fata de ultimii marunti pe care ii mai aveam ramasi prin buzunare. Si, cum Portugalia nu e Turcia iar magazinul din aeroport nu e magazinul din piata, pretul ramane batut in cuie.

In portofel, numai bani romanesti. In aeroport, oha birouri de schimb. Sau, ma rog, era unu' dar, avand in vedere ca afara se intuneca si, la ei ca si la noi, programul de lucru se terminase undeva intre orele 4 si 6 dupa masa, era inchis. Ce daca avioanele zboara pana mult dupa miezul noptii, zburatacitii trebuie sa aiba euro la ei si cu asta basta.

Ghiseul de Western Union, in schimb, deschis. Acolo, un baiat foarte binevoitor si negru mi-a explicat ca ma ajuta cu mare placere sa schimb ce vreau eu in ce vreau eu, dar ca pentru orice operatiune se percepe o taxa de minim 5 euro. Si eu care nu voiam sa schimb decat un euro.

Semidezamagiti (unii dintre noi, care vedeau perspectiva clamelor de par indepartandu-se) si obositi (altii dintre noi, de la plimbat valize prin aeroport), ne indreptam spre coada de checkin, in speranta ca, fiind avion spre Romania, majoritatea sunt romani (aveam sa vedem mai tarziu ca erau chiar toti romani) si trebuie sa gasim pe vreunul care mai are un euro ratacit prin portofel si sa vrea in schimb lei d-ai nostri.

E, si-aici incepe filmul cu prosti.

In autobuzul cu care venisem spre aeroport am ochit un cuplu cu carucior si copil mic in dotarea caruciorului. Cuplu pe care il ochim si acum, la coada noastra. Nu erau cu fata spre mine, dar de la cativa metri se auzea, usor susurat ca apa Ozanei cea frumos curgatoare, limba noastra-i o comoara. Ma duc la "el"-ul cuplului care, ca un stalp al familiei ce se afla, impingea la carucior. Ii zic stii, vreau sa cumpar ceva, imi mai trebuie un euro si nu am unde sa schimb niste bani d-ai nostri ca e-nchis. Calm, baiatu incepe sa zica ceva din care am inteles numai "portugues". Bine mah, zic in gandul meu, dau a lehamite in mana si plec.

Ceva mai incolo, un stol de vreo cativa studenti (dupa varsta, presupun ca asta erau) palavragea raspicat in romaneste. Daca pe primii poate ca nu i-am nimerit, zic, astia sunt, pielea mea, romani. Ma apropii de ei din fata, cam cum faci cu cainele ale carui intentii nu le cunosti, sa te vada ca vii si ca nu esti agresiv, si dau sa le spun si lor la fel. Moment in care pe un gugustiuc din grup il mananca undeva si-mi zice "inglis, pliz".

Urmatoarele secunde trebuie imaginate ca-ntr-un film de Lars von Trier. Ochii lor se bulbuca progresiv pe masura ce eu incep sa debitez cu o viteza la fel de mare ca in romana aceeasi poveste iar balaurii isi dau seama ca nu stiu engleza la nivelul la care si-au propus sa faca misto. Cativa se inrosesc, unul se uita in alta parte, si singurul raspuns pe care il obtin de la un intreg grup de cercopiteci cu pasaport romanesc e: "ăăă".

Bun, zic inca o data in sinea mea, da-va d-aci. E clar, sunteti romani, mor aci daca ma calca masinuta de spalat pe jos a aeroportului si voi nu ma ajutati.

Si revin la coada, sa-mi verific pozitionarea bagajelor intrucat checkinul nu se deschisese dar romanii se inmultisera, si exista pericolul oricarei alte cozi la care sunt cetateni ai acestei tari.

Si am o surpriza. Un nene ceva mai in varsta, cu mainile batatorite, probabil de la carat caramizi, fier beton si facut ciment si alte de-astea, nene care halea cu mare pofta si viteza un ditamai sandwich-ul, ma intreaba ce vreau. Ii explic treaba, pricepe si-mi schimba un euro. Nu ca l-ar fi fericit din cale afara pe aeroport la Baneasa cei patru lei pe care i i-am dat, dar m-a ajutat. Si cand sa plec zice auzi, ia si cartela asta de metrou ca mai sunt calatorii pe ea si eu n-am ce sa fac cu ea. Si eu la fel, mai nene, ii zic, ca doar stam amandoi la coada la avionul spre Romania.

Drept pentru care, ca o paranteza, tin sa-ti multumesc si acu, nene, desi ma indoiesc ca o sa citesti vreodata pe aici. Habar n-am cine esti, dar sa traiesti. Din pacate oameni ca tine imbatranesc si altii nu prea se mai nasc, astia tineri tot o apa si-un pamant.

Asa ca, multumita omului muncitor din tara noastra, aveam sa ne urcam fericiti in avion si cu clame de par.

Dar sa revenim. Asa cum povesteam in primul post, tanti (portugheza, dealtfel) de la checkinul BlueAir pentru Bucuresti se facea ca habar n-are cum e cu (ne)platitul bagajelor de cala. Cativa si-au furat-o si s-au dus, pusi de ea, sa plateasca nu stiu ce taxa pentru bagaj de cala. Noi ne-am infipt cu tupeu pentru ca asa stiam, ca aveam bagajele de cala gratuite. Desi a aratat evident nemultumita, n-a zis nimica.

Si uite-asa ne-am urcat in avion. Ajunsi in dreptul locurilor, am constatat urmatoarele:

- eu aveam loc la geam

- jumatatea mea cu sandale avea loc la mijloc

Acuma, in situatiile acestea, in care se intalnesc simultan doi factori (eu in avion si eu avan loc la geam) nu exista negociere pentru ca nu schimb locul, dar

- locul dinspre culoar era al unui tigan. Tanar, sa zic vreo 25 de ani.

De aceea am zis ca totusi am sa ma asez eu la mijloc (se lasa noaptea oricum si nu prea mai aveai ce sa vezi pe geam :) ).

Si facand aceasta am aflat urmatoarele: 

- ca baiatu' fusese prins la furat in El Corte Ingles si in consecinta, timp de aproximativ doua ore si-a luat-o in mufarina atat de la securitatea magazinului cat si de la politisti, dupa predarea lui de primii catre cei din urma

- ca fiind el mai slab de inger (si probabil singur) a dat toti banii pe care-i "stransese" pana atunci pe primul bilet de avion pe care-l gasise catre Rromania

- ca intentiona, cu prima ocazie (zicea el undeva in preajma Craciunului) sa se intoarca cu o fata. Ca sa faca bani. Ca e mai usor, si mai lipsit de pericole, zicea el. Ceea ce, gandit la cativa ani dup-aia, cred ca o fi si facut.

- si eu ? Mi-a fost oarecum nefiresc sa-i zic ca noi, de fapt, suntem turisti, cand tot avionul era de la munca sau de la rudele care erau la munca. Sau la furat. Mi-a fost ca-l buseste rasul si deranjam naibii un avion intreg.

In rest, zborul a fost OK, cu exceptia portiunii de deasupra judetului Ibiza unde, asa cum ne-a avertizat pilotul, a trebuit sa ne tinem putin de scaune ca ne-a zguduit oarece furtuna care se intampla la momentul respectiv in zona.

Cum sa pierzi sapte zile in Lisabona: ziua 7, partea 1

Si a venit ultima zi a sederii noastre in Portugalia. Frumos, dealtfel. Intrucat avionul nostru era seara tarziu, am zis de dimineata sa mai bifam inca un lucru, si anume o vizita la Sintra.
Zis si facut. Acelasi traseu cunoscut pana in gara la Rossio, de unde ne-am aburcat in tren. Spre Sintra, alta linie dar tot ne venea sa o cotim spre Cascais.
In Sintra, cam ca-n Sinaia: un orasel mic, turistic si cu stradute intortocheate. Plin de turisti, evident, ale caror mijloace de autocar se ingramadeau toate sa parcheze in piateta din fata Centro Historico de Sintra.


De la gara pana-n centru, o sosea de munte cu ceva serpentine largi. Daca vrei, poti sa te duci cu autobuzul pana-n centru, dar decat sa dai niste euro poti s-o iei linistit pe jos, mai mult de 15 minute nu faci si macar vezi una alta, nu te inghesui.

Din centru, undeva in zare sus pe deal se vede Palacio da Pena. Poti sa te incumeti sa te duci si acolo pe jos, numai ca faci ceva mai mult cred, vreo ora. Noi n-am indraznit, autobuzele erau cativa euro si mai costa si intrarea vreo cinci de persoana. Asa ca l-am admirat din departare.


Dupa plimbarea regulamentara prin castelul aflat fix in centru, unde ca orice roman care se respecta am avut noroc sa intram gratis intrucat era ziua cand nu costa nimic sa-l vizitezi, ne-am intromisionat in biroul de informatii turistice unde am ciugulit pe gratis faimoasa placinta despre care va spuneam intr-una din povestirile anterioare si am zis sa strabatem putin pe jos stradutele sa cascam si noi ochii la suveniruri.


Si intr-o inghesuiala de magazinase dam peste unul care vindea tot felul de dulciuri si bauturi si vedem ceea ce ar fi facut obiectul unei posibile excursii de-a noastre la Obidos - faimosul Jinjinha. Ia uite, frate, ca nu mai trebuie sa strabatem Portugalia pana-n capatul celalalt. Un euro portia, adica paharutul de ciocolata putin mai mare ca un degetar. Slabut, fix ca visinata dar mai spalacit la gust, cel putin ciocolata paharului buna, cand ai si ceva urma de alcool in gura.
Ni l-a vandut o domnisoara tanara care, auzindu-ne susotind in romana, a-nceput sa vorbeasca cu noi fericita limba lui Mos Ion Roata. Vazand ochii nostri ca melcu' ne-a povestit ca a venit in marginea continentului din Brasov (aici am oarece ezitari, s-ar putea sa fi fost Cluj) cu o bursa Erasmus si, ca orice student roman cu toate mintile in cap, a ramas acolo. Bine, si-a gasit un fel de portughez cu care s-a incurcat si nici prin gand nu mai avea sa vina inapoi in tara. Normal.

Dupa acest episod care ne-a adus aminte ca noi, de fapt, chiar trebuia sa ne intoarcem acolo unde fata aia nu mai voia sa revina, am purces asezat spre gara si ne-am oprit in gradina publica a orasului. Mica, extrem de cocheta, linistita si pe coasta unui deal, ceea ce o facea buna de explorat. O oaza de liniste, cum ziceam, in galagia care trece pe acolo. Cu tot felul de dihanii frumos colorate si mari, plantate aiurea prin vegetatie.


Am plecat inapoi cand a venit ora de tren. Cateva alte opriri mici, prin locuri pe unde mai fusesem, ca sa ne ramana in suflet. Inclusiv Jardem Gulbenkian.
Check out din hotel, ne pregatim de drumul spre aeroport.
Si acolo de zbor.

Cum sa pierzi sapte zile in Lisabona: ziua 6

In ziua a sasea, asa cum scrie si la carte, deja ne venea sa ne cam odihnim. Umblasem ceva si am zis sa o luam mai usor. Si cineva a venit cu o idee indeajuns de creata dar nu atat de inspaimantatoare incat sa ne doboare: sa mergem sa vedem stadionul echipei Benfica. Pana mea, am ajuns la Lisabona si nu vizitam tocmai stadionu'. 'Tamai obiectivu' turistic.

Cum sa pierzi sapte zile in Lisabona: ziua 5

Ziua cinci a fost ceva mai scurta decat celelalte in evenimente. De cand am sosit aveam in plan sa vizitam acvariul - in orice oras m-as duce, daca ar avea asa ceva nu cred ca l-as rata. Plus ca, pana la urma, "trebuie sa-mi iau sandale" deja devenise un soi de emergency.

Ajunsi din nou la gara Oriente, ne-am invartit putin prin fata - nu mai retin daca v-am pomenit, gara respectiva e cu fata spre Tejo, iar autogara de unde pleaca autobuzele spre Freeport e in spatele ei. Iar intre gara si Tejo e un mall. Pe care-l cheama, cum altfel, Vasco da Gama.

Tot pe acolo e si un mare centru de conferinte si langa el, acvariul.

Dupa plimbare am dat, deci, o fuga pana in Freeport de unde am achizitionat respectivele sandale si ne-am intors sa vizitam acvariul.
Doua lucruri mari nu veti pierde daca intrati in acvariu - pestele-luna si vedetele institutiei, vidrele Eugen si Paula.
Credeti-ma, nebunii astia doi fac toti banii si spectacolul.

Cum sa pierzi sapte zile in Lisabona: ziua 4

Asaaa... dupa deja cunoscuta masa si cu bagajele deja puse la punct dupa ziua de ieri de la Freeport, am zis hai sa vedem si noi cum arata orasu' asta, sa nu zicem ca am fost turisti si ne-am dus numai la cumparaturi.

Zis si facut. Acelasi traseu, in mare, pana la Il Corte Ingles, parcul Marques de Pombal. Apoi am traversat strada si am coborat pe panta aia frumoasa care poarta si ea nume de parc, Parque Eduardo VII, pe unde alergau in sus si in jos tot felul de joggeri si joggerite de trebuia sa te uiti pe unde mergi ca sa nu te calce in picioare. Coborand noi am avut ocazia sa vedem si un frate mai mare al hotelului nostru - Sana Rex. De la distanta la care l-am vazut presupunem doar ca avea ceva mai multe stele, fie si doar pentru ca se invecina cu un nume care inseamna insasi istoria hoteliera - Ritz Four Seasons.

Apoi acelasi deja vu - Praca Marques de Pombal, Avenida da Liberdade (aia cu vuitton) si Praca Restauradores. Bun. Pana aici mai fusesem si, pentru ca ne simteam in siguranta avand atatea harti (la noi, doar doua; la hotel, inca vreo doua... cred) am zis hai s-o luam de capu' nostru.
Unde sa mergem? Pai hai sa vedem si noi catedrala orasului si castelul lui Sao Jorge (ca asa-i zic ei. Presupun ca e vorba de sfantu' Gheorghe.)

Din Restauradores am bagat de seama ca in apropiere e si Elevador de Santa Justa, daca-l aveti incercuit pe harta sa-l vedeti. N-aveti de ce sa-i faceti mai mult de o poza din afara, e un simplu turn de fier in care urci cu un lift pret de vreo 20 de metri doar ca sa admiri orasul de ceva mai sus. Ca sa urci cu liftul ala de un leat cu turnul Eiffel trebuie sa stai la coada la fel cam ca la acelasi. Si nu merita: in Lisabona sunt locuri publice destul de multe de unde poti admira panorama orasului si nu trebuie sa dai bani. Unul e miradouro despre care am pomenit in ziua a doua (cred), iar altul e asta la care o sa ajungem noi ceva mai incolo, pe drum spre castel.
Noroc ca am plecat de dimineata, pentru ca am mers pe jos. Mult.

Din Restauradores iesi imediat in Rossio, alta piata aproape la fel dar ceva mai mare, unde e si McDonald's - daca te roade foamea sau n-ai gasit o toaleta de stejar extrema urgenta.
Dupa aceea am luat-o in jos pe Rua Aurea. De unde iar am facut niscai cumparaturi. De data asta mai mici si mai scumpe :) Si, ajunsi in Praca do Comercio care era toata inchisa cu gard de tabla fiindca tocmai atunci ii apucase si pe ai lor schimbatul dalelor, am facut-o la stanga si iar la stanga pe Rua da Madalena pana la biserica avand acelasi nume si de unde incepe sa urce o strada cu un tramvai galben si turistic spre castel. De aici, din zona asta (de fapt de la Largo da Madalena) incepe cartierul care se numeste Alfama.
Noi, fiind viteji, am luat-o cum spuneam pe jos.

Pana la catedrala nu e mult de mers. E, insa, din ce in ce mai abrupt. Asa ca dupa vreo zece minute de urcat obosesti. Cam in apropierea catedralei, pe dreapta, e un loc mic de unde poti vedea peste case o panorama a Tejo-ului, pana pe malul celalalt (cred ca undeva pe langa restaurantul Estrela da Se, insa nu mai sunt chiar foarte sigur). Cam toti turistii se opreau aici sa-si traga sufletul si sa faca poze. Si sa se fereasca de singurul cersetor din zona, din pacate extrem de agresiv - cu cat il refuzai mai mult, cu atat se baga mai tare in sufletul tau.

Amplasamentul catedralei e un pic ciudat - in panta, in curba, ai senzatia ca tramvaiul intra inauntru. Catedrala Santa Maria Maior de Lisboa, cunoscuta de intimi si drept Se de Lisboa, m-a dus cu gandul - si nu stiu de ce - la Westminster Abbey. Am intrat, am iesit, era intuneric si liniste, era mareata, goala, n-aveai ce vizita si n-aveai voie sa faci poze. Virtalii si altare am tot fotografiat, asa ca n-aveam ce tine minte.

Pana la castel, aceeasi aruncatura de bat. Tot in curba, tot in panta, tot inghesuit. Iar castelul, cu taxa de intrare. Scump, dom'le, scump. Dincolo era mai ieftin. N-am dat cateva zeci de euro sa ne culturalizam, am preferat sa ramanem profani si inculti in micimea noastra pentru ca nu ne-am dus pana la Lisabona sa vizitam Turnul Chindiei. Am stat, ne-am tras sufletul si aici, am facut o poza la gradina din jurul lui, si am luat-o la picior inapoi spre vale.

Unde cea mai notabila oprire a fost tot in Praca do Comercio, pe extremitatea dinspre apa, delimitata de aceleasi garduri dar circulata pentru ca era iesirea unei statii de metrou.
Aici, intr-o zona imprejmuita langa iesirea metroului si debarcaderul catamaranelor care te duceau pe malul celalalt, e un loc cu niste ghivece-scaun rotunde, din plastic, in care ai senzatia ca te dai in masinute. Frumoase, odihnitoare, bine-venite.

Cum sa pierzi sapte zile in Lisabona: Ziua 3

Ei, dar sa revenim. Ce nu v-am spus in posturile anterioare (sau n-am accentuat cum trebuie) e ca era cald. Si umezeala multa. Drept pentru care consumam apa in nestire iar cineva (nu spui cine... :) a ajuns sa aiba picioarele vraiste datorita faptului ca au ros-o pantofiorii cu care ne-am plimbat pana la Cascais. Pantofiori foarte comozi, dealtfel. Drept pentru care in cea de-a doua jumatate a zilei de ieri motto-ul a fost "imi iau sandale!".

Vazusem noi in prima seara cand am luat-o aiurea spre Saldanha, exact inainte de intrarea in piata, un magazin d-al lu' fratele Geox. Care era deschis pana tarziu.
Si dupa ce am trecut in mare viteza pe acolo, obositi rupti, n-am gasit nimic interesant. Asa ca ne-am decis, "in functie de cum va fi vremea maine", sa mergem la Freeport. Vazusem noi la televizor ceva cu ploaie da' ori n-am inteles ce ziceau aia in portugheza (relativ improbabil) ori trecea un avion ori n-am fost atenti, ca ploaie pauza.

Dupa ce, dimineata, am repetat vanatoarea de masa libera la hotel si apoi vanatoarea de sunca prajita ca sa am si eu ce manca, am realizat ca intr-adevar va fi, si astazi, cald.

Asa incat ne-am luat inima-n dinti si am zis hai sa mergem la Freeport, acolo gasim noi ceva magazine macar stam la aer conditionat, scapam cu ocazia asta si de stresul cu cadourile, poate ne gasim si noi una alta. Multumesc oficial pe aceasta cale Mariei ca ne-a deschis ochii si ca am putut sa facem si noi ceva cumparaturi interesante.

Zis si facut. Mergem la receptie sa-l intrebam pe nenea de acolo cu ce ajungem la Freeport. Cu autobuzul, cica. Pe care il luam de la gara Oriente. De unde anume, mai intrebam si noi pe acolo, pentru ca nici el nu stia. Si, evident, cu ocazia asta ne-am mai facut cu o harta, pe care ne-a marcat cu pixul locul garii, sa stim incotro trebuie sa ajungem.

Am luat metroul de la Saldanha, pe linia rosie (Vermelha) pana la capat, la Oriente. Acum, intrucat nu mai era totul gratis, era 2.80 cartela de doua calatorii. Si, cum se intampla in unele tari, aici daca n-ai cartela nu poti sa intri in metrou (si la gara) dar, ce-i mai rau, nu poti sa mai iesi.
Enfin.

Si, dupa cum mi se pare ca am mai amintit, imaginea generala de la ei din metrou e ca e exact invers ca la noi: daca la noi gasesti un loc, poate doua, unde nu curge apa pe pereti sau prin tuneluri, la ei gasesti un loc, poate doua, unde curge. Si, ca sa va delectati cu felul in care arata statiile la ei, aveti alaturi o poza cu un perete. Al statiei Oriente.

La Oriente am iesit din metrou direct intr-o cladire faraonica din beton. Beton gri, simplu, nevopsit nezugravit, toata luminata mai degraba de lumina de afara decat de becurile dinauntru, care-ti dadea impresia de adapost antiatomic facut in graba si lasat asa. E cumva spooky toata cladirea garii, trebuie s-o vedeti si sa va intre sentimentul ala in oase ca sa intelegeti ce spun. Este un fel de complex gara - autogara - statie de metrou.

In fata ei e un fel de autogara, cu zeci de peroane, unde permanent pleaca si vin autobuze. Ce e si mai interesant e modul in care simti cum sare asfaltul cu tine atunci cand trece cate un autobuz - ai senzatia ca esti pe o saltea in pat si nu pe asfalt afara, asteptand autobuzul...

Ca sa ajungi la Freeport trebuie sa iei autobuzul 431 sau 432, plus 412 care vine dintr-un loc, nu pleaca de acolo, si merge catre Montijo. Pana la Freeport (care se gaseste in comuna Alcochete, asa cum Carrefouru' de la noi din Militari se gaseste in comunca Chiajna) autobuzul traverseaza podul Vasco da Gama (care are cativa kilometri), merge vreun sfert de ora si costa 2.95 euro de persoana. A, si sa nu uit - autobuzele astea sunt de fapt autocare. Asa circula ei suburban.
Daca va duceti, cascati bine ochii la orarul autobuzelor, pentru ca la Freeport statia de intors e exact ca la noi, in camp, cu un acoperis minuscul, si daca te nimeresti sa astepti o jumatate de ora pana la primul autobuz, te doboara caldura.

Ca sa va faceti o idee despre ce gasiti aici, uitati-va pe site-ul lor (l-am pus si eu ceva mai sus). Ca un sumar, sunt destule magazine la fel de scumpe ca la noi si care, la fel ca si la noi, contrazic din plin ideea de outlet, dar gasiti si magazine in care puteti sa va luati lucruri bune incepand de la un euro in sus. Personal va recomand Levi's, unde trebuie sa aveti rabdare si sa va uitati absolut peste tot, ati putea avea surpriza sa va faceti rost de blugi, chiar editii limitate, incepand cu 15 euro.

Nu va recomand sa faceti alte lucruri de genul mancatului la terasa, pentru ca preturile sunt cele normale de restaurant. Freeport este o destinatie numai pentru cumparaturi - in speta haine si incaltari, zic, pentru ca tot acolo veti gasi si magazine mai ciudate, sa zicem, cum este magazinul cu vesela foarte frumoasa, la niste preturi flacaratoare.

Asaaa... aici am dat noi o suta si ceva de euro si am plecat ca navalitorii - noi nu ne mai vedeam dintre pungi. Dupa ce am asteptat, asa cum v-am sugerat mai sus, cam vreo jumatate de ora in statia din camp sa vina un autobuz, a venit unul si ne-am urcat in el. Pentru intors, noua ne trebuiau 2.95 x 2 adica 5.9 euro. Marunti nu mai aveam decat 5.5. Ne-am urcat ca lalelele si am scos radiosi o hartie de 100 de euro, la care soferul s-a uitat la noi ca si cum faceam misto de el. Adevarat ca toata lumea platea cu maruntis si ca era prima statie si, in consecinta, maruntis nu prea era,... da' noi de unde era sa stim asta? Cat s-au urcat si restul oamenilor in autobuz i-am explicat ca de urcat ne-am urcat, jos nu ne mai dam ca bani avem, si ca vrem chiar sa platim biletele odata. Exasperat, dupa vreo cinci minute, ne-a luat cei 5.5 euro marunt si am plecat; tot drumul ne-a aruncat numai priviri asasine in oglinda - da' ce sa-i fac eu?!

Ziua asta a fost relativ scurta ca intamplari; ce merita vazut e intr-adevar podul Vasco da Gama, macar sa nu ziceti ca n-ati trecut pe el. In rest, nimica deosebit iar outletul de la Freeport, care se mandreste cu faptul ca ar fi cel mai mare din Europa, e doar putin mai mare ca ansamblul de magazine din Militari, daca nu chiar la fel.

Cum sa pierzi sapte zile in Lisabona: Ziua 2, partea 2

Ajungem noi la gara si ne urcam in tren. Frumos, curatel, cum numai in Europa vezi si la noi nu. Plecau curse din 20 in 20 de minute spre Cascais, via Estoril.

Pleaca trenul si nici n-apucam sa ne intoarcem bine privirile ca ajungem sub podul 25 aprilie, trecem repede de el si ne oprim la Belem.

Hait, zicem, asta era alt punct de pe harta pe care voiam sa-l vedem si ne faceam planuri cu ce ajungem pana aici... asa aproape e? Pai nu mai ajungem cu nimic, venim pe jos.

Pleaca trenul si ajungem la Cascais.

Si cand te dai jos din tren parca esti intr-o alta Portugalie. Un orasel superb, si superb e putin spus, minunat si extrem de cochet si plin de culoare, si pe malul estuarului, si plin de soare,... si...
Si ce pacat ca n-am putut sa stam decat vreo doua ore...
Am bagat picioarele in apa oceanului (deh ma, oceanu', nu marea...), ne-am mai plimbat nitel si cu regret a trebuit sa ne urcam in tren inapoi.

Da, stiu, e mult prea putin ce povestesc, insa regretul ca am vazut

un loc asa frumos pe repede inainte nu-mi lasa cuvinte.

Tot ce pot sa va spun e asta: daca vreti Portugalia, lasati naibii Lisabona. Pierdeti timp si bani aiurea.

Duceti-va la Cascais la mare, la plaja si la distractie si la incantat ochii si sufletul. E cald, e primitor si te face sa te simti intr-un fel anume cum nu m-am mai simtit de tare demult...

Fiind doar cu doua statii inapoi, am zis hai sa coboram si la Estoril, sa vedem si noi cum e.
Pai e un oras tipic de coasta mediteraneana, care are doar celebritatea celor care vin sa mai stea p-aici, a circuitului de formula auto/moto si a cazinoului care se vrea cel mai mare din Europa.

A, plus in gara un mare castel exact ca-n King Arthur, pe malul raului cu un steag in varf. In prima instanta nu ne-am prins ce e si

am zis hai sa vedem si noi cetatea aia, poate o fi cine stie ce.
Cine stie ce poate ca era, numai ca n-am putut sa o vizitam pentru ca acolosa era taman ambasada Maltei.
*weird*

A, si sa nu uit ceva la care sotia mea a facut alergie deja: Hello Kitty. Pentru cunoscatori, in Estoril e ditamai supermarketul cu tot ce se poate inventa Hello Kitty.
Cred ca aveau si prezervative Hello Kitty, precum si orice alte obiecte va mai pot trece prin mintile voastre oricat de perverse.
Da' scumpe... Rau.

Am vazut si Estorilu'. Am bagat si aici picioarele in apa, cu nostalgie. Cum nu prea era mare lucru ne-am zis, uitandu-ne pe una din harti, hai sa coboram la Belem, vedem si turnul, si manastirea Ieronimus, si monumentu' inchinat descoperirilor si le bifam si p-astea.

And so we did.

Am coborat la Belem unde am constatat ca monumentu' inchinat descoperirilor e un fel de mare cladire din beton si atata, turnul Belem e extrem de mic, extrem de in apa si extrem de scump ca intrare (la fel cu monumentul de mai-nainte - la ce sa dai cinci euro doar ca sa te-nghesui cu toti dobitocii pe scara-n sus, sa iesi pe capac si sa-ti invarti gatu' ca gaina?).

Trebuie sa aveti in vedere ca e ceva distanta intre ele, daca va grabiti sau daca va rod pantofii, cum s-a intamplat stiu eu cui. Daca nu, nu.
Observati langa monument un vas de croaziera, care tocmai pleca, el stie unde. Prin comparatie, era mult mai interesant decat monumentul cu pricina.

Singura manastirea era interesanta si merita s-o vezi. Am si poze dinauntru, da' era interzis cu blitzu' si 7.2 megapixeli in semiintuneric sesizau la maxim tremurul mainii mele de parkinsonian batran, asa ca nu au iesit foarte clare.

Plus ca in ea zace Vasco da Gama, cultilor (vezi mai jos unde). Cati stiti cine o fo' asta, fara sa cautati pe gugle sau pe uichipedia.

Langa manastire era ministeru' de interne al lor. Si, in fata ministerului, singurul si unicul politist vazut in Lisabona, in exercitiul functiunii ca sa-l vaza sefii. Exact ca ai nostri. Da' exact.

Si pe langa ele e patiseria aia pe care o lauda toate ghidurile ca face, vezi Doamne, pastry-ul lor traditional de nu stiu cate secole si unde, evident, tot americanu vine si se aseaza ca prostu' la coada sa stea ore in sir.
Be warned, si sa nu stati decat daca va e foame: e vorba despre o amarata de placinta cu mere pusa in niste forme mici gen tarta. Si atata. Ce mare lucru, mamele noastre faceau placinta cu mere dinainte ca astia sa descopere Indiile cu corabia.
Sfatul numarul doi: daca intr-adevar vreti sa bifati si placinta asta, mergeti la Sintra. Acolo, la biroul de informare turistica, se serveste gratuit, culmea. E pe masa sa ia tot turistu'.

Viteji cum suntem si vazand noi cat face trenul am zis hai sa mergem acasa inapoi pe jos, mai descoperim tot felul de locuri pe care nu le scrie nimeni prin nici o brosura. Si asa am facut, si ne-a luat vreo doua ore dar eram fericiti chiar daca obositi, si ne-am plimbat pe stradutele din Bairro Alto si am iesit undeva pe Rua do Arsenal, in Praca do Municipio.

Aici, in Praca asta, este asa, cum ar veni ca un fel de sculptura pe gard care seamana cu niste cartofi infipti in grilaj, sau ca niste grupari de spermatozoizi manifestand pentru libertatea cuvantului... mi-e si greu sa descriu ce-am vazut si sa spun "cu mana pe constiinta" (vorba profesoarei mele de Constitutie din generala, saraca) daca era monument sau doar un simplu gard.

Asa. Si din Praca do Municipio, apoi pe Rua do Ouro si inapoi in Praca Dom Pedro IV, si de acolo in Restauradores.
Si inapoi acasa...

Cum sa pierzi sapte zile in Lisabona: Ziua 2, partea 1

Asaaaaa. Si a fost intuneric, si apoi s-a facut lumina. Si a fost o noapte si apoi s-a facut zi, cum scrie la Biblie. Ne trezim noi dimineata cu speranta-n suflet, fericiti ("sa vezi cat o sa mergem azi") si pornim vitejeste spre micul dejun.
Cum v-am spus, am stat la hotelul Sana Executive. Hotelurile astea cu nume de lapte batut sunt mai multe in Portugalia, dintre care majoritatea in Lisabona. Asta era unul din cele frumusele, de trei stele (unul singur e de patru). Un hotel bine plasat, central, pe o artera pietonala si destul de pitoreasca. Noua etaje, peste 70 de camere, si cand am ajuns in sala unde se lua micul dejun, ce sa vezi? Zece (10) mese.
Mai exact, douasprezece.
Pentru 70 de camere.
daca aveai noroc gaseai loc si te asezai la masa si erai fericitul posesor al unui mic dejun, pentru ca intre timp se terminau si cele de-ale gurii.
Deci asa-numita "sala de mese" includea douasprezece mese in jurul unui stalp (amplasat strategic fix in mijlocul incaperii) si intr-un lateral o gradinita externa de-aia cum vezi in filmele cu americani, de trei metri patrati intre blocuri de beton, dar musai cu un palmier in mijloc. Gradinita mai avea trei mese, dar usa era inchisa. Incuiata, adica.

[In treacat fie spus, exact acelasi stil de gradinita - ca dimensiuni, componenta si amplasament - am gasit cu niste ani in urma (in 2001, mai exact) la Sofitelul din Bruxelles. Insa acolo era deschisa, numai ca amplasamentul intregului hotel era ciudat - intrai pe o scara rulanta ca la Unirea si parterul / receptia hotelului era la mezaninul inalt al cladirii respective. La fel si gradina.]

Sa revenim. De mancare erau urmatoarele: Cum intrai pe usa in vastul restaurant, in dreapta, o tava cu sunca de-aia gen de Praga, patrata, feliata subtire. Alaturi o alta tava cu ceva salam si alaturi una cu feliute de cascaval.
Apoi, pe peretele alaturat, un bol cu iaurturi mici Danone, croasanti mici, dulceturi si miere de-alea la caserola cat lingurita, unt la fel, salata de fructe din conserva (evident) alternativ (in functie de zi) cu rondele de ananas. Langa acest ansamblu arhitectonic era binecunoscutul recipient de tabla care continea oua storcite (efectiv asa aratau, ziceai ca omleta a fost facuta prin calcare cu camionul) facute omleta din prafuri - gustul era inconfundabil - carnaciori mici prajiti cu un gust oribil si sunca prajita.
In jurul stalpului era sectia de paine shi chifle si opus fata de carnati erau bidoanele cu cele doua sortimente de suc (piersici si portocale) plus masina de cafea / ceai.
Asta era tot, si exact aceleasi feluri au fost in permanenta.

Ma rog. Ne-am descurcat. Noroc cu sunca, fiindca altfel ramaneam nemancat.
Noi ne facusem ceva sandwich-uri cu ce cumparasem cu o seara inainte, sa avem peste zi, plus ca luasem o sticla mare cu apa la noi.

Zis si facut. Am "mancat" si am plecat. Indreptandu-ne tinta spre piata Marques de Pombal unde ramasesem ieri cu imaginea aia frumoasa in minte. Am zis hai sa continuam si poate gasim si alte locuri frumoase.

Am urmat acelasi traseu ca o zi inainte iar de la Marques de Pombal am luat-o in jos, pe jos, pe Avenida da Liberdade. Bulevard frumos, lung si numai cu magazine imbecile si-n stanga si-n dreapta. Luis Vuitoane, d-astea. Era un rahat de papornitza la vuiton in geam, ceva din musama cadrilata maro cu cacaniu care costa f'o 400 de euro (consilierul meu in materie de preturi d-astea se reface la munte acu cand scriu si eu mai am in minte doar impresia, nu neaparat valoarea exacta). Plus altele asemenea. Ceva de mare angajament.

Dupa ce s-a terminat bulevardu' asta, pret de cam vreo zece minute de mers pe jos, dai fix in Praca dos Restauradores. Piata frumoasa, cu traditionalul monument in mijloc.
Aci am descoperit urmatoarea intreprindere: un birou care se numea Ask me Lisboa si care era (cum ar veni la Predeal in gara) birou' de informatii turistice. Care lucra de dimineata pana-n seara (era deschis pana pe la 11 noaptea), avea mai multi gigei la birou, nu numai unul, si care iti oferea informatii despre cate-n luna si-n stele puteai tu sa-ntrebi. A, si harti. Evident.

Si, zice jumatatea mea mai buna, 'ai sa-ntrebam cum ajungem la Obidos (dupa ce tot timpul, cu intermitente, cochetasem cu ideea sa inchiriem o masina - nici nu costa mult, alea mici erau 35 de euro pe zi). Voiam noi sa mergem acolo ca sa bem Jinjinha d-ala, adica un fel de visinata mai slaba in paharutz de ciocolata.

Zis si facut: intram si ne ducem la un nene si-l intrebam. Asta ne explica cum ca Obidos e departe (f'o 80 de kilometri distanta) si ca putem sa mergem ori cu trenul ori cu autobuzul. Si, zice el, stiti ca azi transportul adica autobuze, metrou, tramvaie, tren suburban, e gratuit. Ca cica e ultima zi din saptamana europeana (sau internationala?) a mobilitatii si Lisabona ofera transport gratis.
Uraaa.. zicem, hai cu autobuzu, ca pana la 80 de kilometri nu mai era trenu' gratis. Bun, zice nenea ala, numai ca autobuzul se ia de aci, si punand mana pe harta face un cerc cu pixu' in dreptul la Campo Grande. Pan-aici ajungeti cu metrou'.

Multumim frumos ca niste copii politicosi, luam harta de la om si tzusti in metrou. Care era alaturi, la gara Central de Rossio, unde am intrebat cand pleaca si cat costa trenul spre Sintra. (Pleca din 30 in 30 de minute si in ziua aia era evident gratuit).

Am uitat sa zic, pana am plecat noi, am ajuns aici (ca nici nu ne-am grabit) se facuse cam pranzul. Cat am mai mers cu metroul (11 statii, de la Restauradores la Campo Grande, dar statii mici mici de tot ca distanta), s-a facut aproape de 1 dupa amiaza. Si era cald. Cald rau. Sticla aia nu ne-a ajuns, am mai cumparat una, cu gandul inciudat ca pe alelalte le lasasem ca fraierii la hotel.
La Campo Grande am iesit din metrou direct sub un fel de autostrada, ca cum ai iesi din metrou direct sub Podul Grant. Aceeasi atmosfera. Si aceeasi intunecati la fatza. Milioane de autocare si autobuze imprastiate cam pe un kilometru patrat. Si fiecare sofer ne trimitea in alt colt pentru ca el, evident, nu mergea la Obidos. Dupa ce i-am luat pe toti la trei pazeste si, 20 de minute mai tarziu, tot nu aflasem cine merge incolo, am zis hai inapoi la metrou ca eram si obositi si transpirati si incepea sa ne si fie foame.

Si fix cu 50 de metri inainte sa intram la loc in metrou am vazut stalpul statiei de autobuz pe care scria "Obidos". Si pe orarul afisat, pe care am spus ca-l respecta aia cu sfintenie, scria 13:15, noi fiind deja cam aproape de ora 14. Urmatorul 15:15.
Ghinion. Da' de ce voiam noi sa mergem la Obidos, zice? Pai sa bem d-ala. Doar atat? Da, ca in rest cica o strada, patru case si gata.
Atunci da-l in ma-sa si hai sa mergem inapoi.

Inapoi in metrou - care, am uitat sa zic, curat luna, frumos... si culmea ma, la ei nu curgea apa pe pereti!... si iesim la Restauradores. Hai sa-l intrebam pe nenea cum ajungem d-un paregzamplu la Cascais.
Zice nenea pai inapoi in metrou si iesiti la Cais do Sodre unde e gara.

Iesim din cladire si, invartindu-ne ca gaina fara cap p-acolo dam peste tramvaiu' in panta, unul din cele doua. Si anume ceea ce ei numesc "Elevador de Santa Justa". Si care costa tot 1,40 euro, ca tot transportul. Dar, fiind gratuit, am zis hai si noi.
Si te urca in panta pret de fix doua minute.

Spuneam "unul dintre cele doua" - pe bulevard, cum te intorci din Restauradores spre Pombal, pe partea dreapta, mai e o straduta de-asta scurta cu alt tramvai de-asta stramb dar al carui traseu e de numai vreo suta de metri. Ala nu e asa renumit...

Pana intr-un loc (asa-numitele "miradouro") de unde poti sa vezi orasul de deasupra. Unde era frumos, pentru ca batea soarele, si stralucea totul, si se vedea pana pe celalalt mai al raului si unde am facut si noi poze si pe urma am coborat pe jos inapoi.

Cum sa pierzi sapte zile in Lisabona: Ziua 1

Aveam bani la noi cand am plecat, nu asta era problema. Stilul nostru de a fi insa, si bucuria ca eram in sfarsit singuri dupa aproape patru ani ne-au decis sa procedam ca turistul roman normal la cap.

Pentru inceput, o impresie de la noi din tara: autogara de aeroplane Bucuresti Baneasa, supranumita si Aurel Vlaicu. [Acuma eu, daca eram unul din mostenitorii lui Aurel Vlaicu as fi facut orice pentru ca aeroportul ala sa nu poarte numele inaintasului meu. Il facea de rusine, nu de alta.] Intrand in cladire exact asta impresie am avut: ca sunt in autogara intr-un oras mic, prafuit, din Baragan, pregatindu-ma sa iau rata care avea sa ma hurducaie pret de cateva ore spre o lume mai buna. Aceeasi imagine depresiva, aceiasi tigani, aceeasi aglomeratie, aceeasi mizerie. Singurul lucru care amintea ca esti intr-un aeroport international era magazinul cu preturi inumane pentru lucruri firesti.

[LATER EDIT: It so happens that azi, la doua zile dupa ce am scris asta, citesc un post de-al lui Dono care exprima exact ceea ce am spus si eu, numai cu cuvinte ceva mai multe si ceva mai graitor. Io sunt deja resemnat, el inca n-a ajuns la starea asta. Cititi-l si voi, merita.]

Avionul, saracul, n-a avut nici o vina, s-a comportat admirabil, la fel si pilotii, si chiar si echipa de insotitoare de bord conduse de domnisoara Cristina (parca). Chiar daca una dintre ele (Iulia, pe care mi se pare ca am mai vazut-o undeva, avea o fata extrem de cunoscuta.) avea ciorapeii rupti :)

[LATER EDIT] Un lucru frumos si unul nu la fel, din partea liniei aeriene: frumos a fost ca tanti de aici ne-a zis ca pana la sfarsitul anului e promotie si fiecare persoana are dreptul la un bagaj de cala gratuit. Lucrul nu la fel de frumos a fost ca tati omoloaga de pe aeroportul din Lisabona nu spunea asta, si pe majoritatea celor de la coada i-a trimis sa plateasca. Noi ne-am infipt cu tupeu si am zis ca de la venire ni s-a spus ca avem dreptul si ca nu trebuie sa platim si, desi a strambat din nas a nemultumire, tanti aia ne-a luat bagajele de cala fara sa comenteze.

In rest, the usual. Am decolat la timp de pe Baneasa - ceea ce, avand in vedere lucrurile pe care le tot vedem la televizor in ultima vreme despre intarzierile companiilor low cost, e ceva de mare mirare. Si am si aterizat la timp la Lisabona.
In cu totul alta lume, tinand cont de unde am plecat.

In toate pliantele si site-urile informative portugheze spune ca dinspre aeroport (care, pentru cine n-a fost, e ma in interiorul orasului decat e Baneasa noastra) spre centru circula AeroShuttle, un fel de expresul 783. Care are bilet special, de trei euro si ceva, valabil 24 de ore.
Ma rog. Am gasit pe pagina RATB-ului local, autobuzul care ma ducea extrem de aproape de unde trebuia sa ajungem noi - recte Avenida Conde Valbom, la hotelul Sana Executive.

Autobuzul regulat costa 1.40 euro calatoria. Si ne-a dus pana pe Av. da Republica, pana aproape de Sao Sebastiao.

Prima impresie uluitoare: autobuzele vin la minutul la care scrie pe stalp.
A doua impresie uluitoare: autobuzul deschide toate usile dar calatorii urca NUMAI pe usa din fata, fara sa se repeada si stand frumos la coada sa-si plateasca cel dinainte biletul. Aia de coboara, coboara NUMAI pe la mijloc. Ce chestie bai dom'le...
Prima impresie proasta: orasul este de o mizerie comparabila cu Bucurestiul. "Orasul", adica tot ce tine de administratie. Ce tine de o institutie privata e de o curatenie exemplara - veceurile, metroul, trenurile, autobuzele, etc...
A doua impresie proasta: Aproape la fel de plin de indieni ca Londra si Roma. De negri nu mai vorbesc. A, si am vazut si tiganci la cersit, de-alea cu "ajuta me, molto foame".

Am coborat din autobuzul 44 la Campo Pequeno (apropo, nu stiam ca inca mai au loc coride aici...) si am facut-o la dreapta pe Av. Elias Garcia, pana la capatul bulevardului spre parc. Bulevardul, mic. Am mers cinci minute.
Inapoi (aproape stanga-mprejur) pe Conde de Valbom, hotelul era la alti 100 de metri. Pe jumatatea pietonala a strazii, ceea ce era super, pentru ca era liniste.
Deci, de la coborarea din avion pana la intrarea in camera am facut cu totul vreo ora.

Alta impresie buna: la hotel au harti pe gratis pe care ti le dau de fiecare data cand intrebi ceva. Chiar daca te duci de trei ori pe zi.
La fel se intampla peste tot in oras - la metrou, la gara, la biroul de turisti (o sa revenim asupra subiectului).

Fiindca inca era lumina si era undeva in jur de sapte sau opt seara, si o caldura destul de mare, am zis hai sa iesim sa hoinarim nitel, ne acomodam si noi cu imprejurimile.
Traseu: Conde de Valbom - Miguel Bombarda - Marques de Sa Bandeira - Marques de Fronteira (unde se afla El Corte Ingles).
Aici ne-am uimit de preturile nesimtit de inutile pentru niste lucruri care in alte parti costa cu cel putin o suta de euro mai putin. Am iesit asa cum am intrat (ba, mint, am fost la toaleta - gratis, ceea ce era de mirare pentru cat costa toate in magazinul ala - si deci am iesit mai fericiti).
Reluat traseul: Marques de Fronteira - parc - Alameda Cardeal Cerejeira unde am facut "uaaaaa" la privelistea ce se intindea pana jos la Tejo. Ca sa intelegeti, pe Alameda asta te afli fix in varful unui deal care coboara uniform direct spre apa. Super frumos. Poze, chestii. Voila, cum zice neamtzu:

Am zis hai ca venim maine sa coboram, acuma ne mai invartim p-acilica. Sa cautam un supermarket sa luam ceva de mancare.
Am coborat pana in Marques de Pombal si am luat-o la stanga pe Duque de Loule unde am gabjit un MiniPreco (un fel de cum vreti sa-i spuneti - Albinuta, Profi, d-astea) de unde, cu 5 euro si ceva, am luat doua sticle mari de apa (1,5 litri bucata), chifle, mezeluri, bere si cola.

SFAT: Beliti bine ochii la termenele de garantie, ca era s-o furam si noi, in alta zi, cu niste mezeluri expirate de vreo doua saptamani. Daca eram acasa eram linistit, ca aveam doctoru' la un telefon distanta, da' in Portugalia la mama naibii parca nu-mi convenea...

Incarcati ca niste d-alea am plecat mai departe zicandu-ne ca simtul nostru de porumbei magnetici ne va duce spre stanga in asa fel incat sa iesim de unde am plecat.
In capatul lui Duque de Loule am dat de o intersectie in Y si, in loc s-o luam spre Saldanha pe dreapta am luat-o pe stanga, pe Praca Jose Fontana, si am iesit tot cam pe unde trebuia numai ca mai in fata cu vreo 100 de metri. Dar deja se intunecase si, fiind primul drum, habar n-aveam unde suntem. Stiam, cu harta in mana, ca suntem undeva pe drumul spre Saldanha dar nu mai eram siguri.

O alta impresie uluitoare: oamenii - portughezii nativi, bastinasii, zic - sunt extrem de saritori si de binevoitori. Cel mai graitor exemplu: In bezna fiind, cu doua sacose mari si cu harta, se opreste un cuplu de omuleti in varsta (n-as putea sa le zic batranei pentru ca nu erau chiar batrani) si ne intreaba unde trebuie sa ajungem si daca pot sa ne ajute. Evident ca ne-a aratat unde eram si unde trebuia sa ajungem si totul a parut, dintr-o data, foarte aproape si foarte simplu. De fapt, asa si era: Saldanha - Avenida da Republica - stanga pe Duque de Avila pana la intersectia cu Marques de Tomar si Conde Valbom.
Si de acolo am ajuns acasa.

Si au mai fost o gramada de oameni de-astia care, chiar daca nu stiau engleza, se straduiau din rasputeri sa ne faca sa intelegem in portugheza ce-i intrebasem. Si noi, politicosi, intelegeam. Iti vine sa-i pupi, nu alta. Oameni simpli si saritori.

Prima impresie proasta, despre hotel: hotelul are 9 etaje si un singur lift care merge inceeeeeeet. Si de obicei merge in sus si in jos. Nu in functie de comenzile date din interior.

In camera, inainte sa ne culcam, am constatat urmatoarele: in Lisabona, cu avioanele, e cam la fel ca la Londra. Adica la fiecare 5 minute trec cel putin 2 avioane pe care le auzi. Clar. Si tare. Pentru ca deja sunt pe culoarul de aterizare. Dar te obisnuiesti.