Cum sa pierzi sapte zile in Lisabona: Ziua 2, partea 1

Asaaaaa. Si a fost intuneric, si apoi s-a facut lumina. Si a fost o noapte si apoi s-a facut zi, cum scrie la Biblie. Ne trezim noi dimineata cu speranta-n suflet, fericiti ("sa vezi cat o sa mergem azi") si pornim vitejeste spre micul dejun.
Cum v-am spus, am stat la hotelul Sana Executive. Hotelurile astea cu nume de lapte batut sunt mai multe in Portugalia, dintre care majoritatea in Lisabona. Asta era unul din cele frumusele, de trei stele (unul singur e de patru). Un hotel bine plasat, central, pe o artera pietonala si destul de pitoreasca. Noua etaje, peste 70 de camere, si cand am ajuns in sala unde se lua micul dejun, ce sa vezi? Zece (10) mese.
Mai exact, douasprezece.
Pentru 70 de camere.
daca aveai noroc gaseai loc si te asezai la masa si erai fericitul posesor al unui mic dejun, pentru ca intre timp se terminau si cele de-ale gurii.
Deci asa-numita "sala de mese" includea douasprezece mese in jurul unui stalp (amplasat strategic fix in mijlocul incaperii) si intr-un lateral o gradinita externa de-aia cum vezi in filmele cu americani, de trei metri patrati intre blocuri de beton, dar musai cu un palmier in mijloc. Gradinita mai avea trei mese, dar usa era inchisa. Incuiata, adica.

[In treacat fie spus, exact acelasi stil de gradinita - ca dimensiuni, componenta si amplasament - am gasit cu niste ani in urma (in 2001, mai exact) la Sofitelul din Bruxelles. Insa acolo era deschisa, numai ca amplasamentul intregului hotel era ciudat - intrai pe o scara rulanta ca la Unirea si parterul / receptia hotelului era la mezaninul inalt al cladirii respective. La fel si gradina.]

Sa revenim. De mancare erau urmatoarele: Cum intrai pe usa in vastul restaurant, in dreapta, o tava cu sunca de-aia gen de Praga, patrata, feliata subtire. Alaturi o alta tava cu ceva salam si alaturi una cu feliute de cascaval.
Apoi, pe peretele alaturat, un bol cu iaurturi mici Danone, croasanti mici, dulceturi si miere de-alea la caserola cat lingurita, unt la fel, salata de fructe din conserva (evident) alternativ (in functie de zi) cu rondele de ananas. Langa acest ansamblu arhitectonic era binecunoscutul recipient de tabla care continea oua storcite (efectiv asa aratau, ziceai ca omleta a fost facuta prin calcare cu camionul) facute omleta din prafuri - gustul era inconfundabil - carnaciori mici prajiti cu un gust oribil si sunca prajita.
In jurul stalpului era sectia de paine shi chifle si opus fata de carnati erau bidoanele cu cele doua sortimente de suc (piersici si portocale) plus masina de cafea / ceai.
Asta era tot, si exact aceleasi feluri au fost in permanenta.

Ma rog. Ne-am descurcat. Noroc cu sunca, fiindca altfel ramaneam nemancat.
Noi ne facusem ceva sandwich-uri cu ce cumparasem cu o seara inainte, sa avem peste zi, plus ca luasem o sticla mare cu apa la noi.

Zis si facut. Am "mancat" si am plecat. Indreptandu-ne tinta spre piata Marques de Pombal unde ramasesem ieri cu imaginea aia frumoasa in minte. Am zis hai sa continuam si poate gasim si alte locuri frumoase.

Am urmat acelasi traseu ca o zi inainte iar de la Marques de Pombal am luat-o in jos, pe jos, pe Avenida da Liberdade. Bulevard frumos, lung si numai cu magazine imbecile si-n stanga si-n dreapta. Luis Vuitoane, d-astea. Era un rahat de papornitza la vuiton in geam, ceva din musama cadrilata maro cu cacaniu care costa f'o 400 de euro (consilierul meu in materie de preturi d-astea se reface la munte acu cand scriu si eu mai am in minte doar impresia, nu neaparat valoarea exacta). Plus altele asemenea. Ceva de mare angajament.

Dupa ce s-a terminat bulevardu' asta, pret de cam vreo zece minute de mers pe jos, dai fix in Praca dos Restauradores. Piata frumoasa, cu traditionalul monument in mijloc.
Aci am descoperit urmatoarea intreprindere: un birou care se numea Ask me Lisboa si care era (cum ar veni la Predeal in gara) birou' de informatii turistice. Care lucra de dimineata pana-n seara (era deschis pana pe la 11 noaptea), avea mai multi gigei la birou, nu numai unul, si care iti oferea informatii despre cate-n luna si-n stele puteai tu sa-ntrebi. A, si harti. Evident.

Si, zice jumatatea mea mai buna, 'ai sa-ntrebam cum ajungem la Obidos (dupa ce tot timpul, cu intermitente, cochetasem cu ideea sa inchiriem o masina - nici nu costa mult, alea mici erau 35 de euro pe zi). Voiam noi sa mergem acolo ca sa bem Jinjinha d-ala, adica un fel de visinata mai slaba in paharutz de ciocolata.

Zis si facut: intram si ne ducem la un nene si-l intrebam. Asta ne explica cum ca Obidos e departe (f'o 80 de kilometri distanta) si ca putem sa mergem ori cu trenul ori cu autobuzul. Si, zice el, stiti ca azi transportul adica autobuze, metrou, tramvaie, tren suburban, e gratuit. Ca cica e ultima zi din saptamana europeana (sau internationala?) a mobilitatii si Lisabona ofera transport gratis.
Uraaa.. zicem, hai cu autobuzu, ca pana la 80 de kilometri nu mai era trenu' gratis. Bun, zice nenea ala, numai ca autobuzul se ia de aci, si punand mana pe harta face un cerc cu pixu' in dreptul la Campo Grande. Pan-aici ajungeti cu metrou'.

Multumim frumos ca niste copii politicosi, luam harta de la om si tzusti in metrou. Care era alaturi, la gara Central de Rossio, unde am intrebat cand pleaca si cat costa trenul spre Sintra. (Pleca din 30 in 30 de minute si in ziua aia era evident gratuit).

Am uitat sa zic, pana am plecat noi, am ajuns aici (ca nici nu ne-am grabit) se facuse cam pranzul. Cat am mai mers cu metroul (11 statii, de la Restauradores la Campo Grande, dar statii mici mici de tot ca distanta), s-a facut aproape de 1 dupa amiaza. Si era cald. Cald rau. Sticla aia nu ne-a ajuns, am mai cumparat una, cu gandul inciudat ca pe alelalte le lasasem ca fraierii la hotel.
La Campo Grande am iesit din metrou direct sub un fel de autostrada, ca cum ai iesi din metrou direct sub Podul Grant. Aceeasi atmosfera. Si aceeasi intunecati la fatza. Milioane de autocare si autobuze imprastiate cam pe un kilometru patrat. Si fiecare sofer ne trimitea in alt colt pentru ca el, evident, nu mergea la Obidos. Dupa ce i-am luat pe toti la trei pazeste si, 20 de minute mai tarziu, tot nu aflasem cine merge incolo, am zis hai inapoi la metrou ca eram si obositi si transpirati si incepea sa ne si fie foame.

Si fix cu 50 de metri inainte sa intram la loc in metrou am vazut stalpul statiei de autobuz pe care scria "Obidos". Si pe orarul afisat, pe care am spus ca-l respecta aia cu sfintenie, scria 13:15, noi fiind deja cam aproape de ora 14. Urmatorul 15:15.
Ghinion. Da' de ce voiam noi sa mergem la Obidos, zice? Pai sa bem d-ala. Doar atat? Da, ca in rest cica o strada, patru case si gata.
Atunci da-l in ma-sa si hai sa mergem inapoi.

Inapoi in metrou - care, am uitat sa zic, curat luna, frumos... si culmea ma, la ei nu curgea apa pe pereti!... si iesim la Restauradores. Hai sa-l intrebam pe nenea cum ajungem d-un paregzamplu la Cascais.
Zice nenea pai inapoi in metrou si iesiti la Cais do Sodre unde e gara.

Iesim din cladire si, invartindu-ne ca gaina fara cap p-acolo dam peste tramvaiu' in panta, unul din cele doua. Si anume ceea ce ei numesc "Elevador de Santa Justa". Si care costa tot 1,40 euro, ca tot transportul. Dar, fiind gratuit, am zis hai si noi.
Si te urca in panta pret de fix doua minute.

Spuneam "unul dintre cele doua" - pe bulevard, cum te intorci din Restauradores spre Pombal, pe partea dreapta, mai e o straduta de-asta scurta cu alt tramvai de-asta stramb dar al carui traseu e de numai vreo suta de metri. Ala nu e asa renumit...

Pana intr-un loc (asa-numitele "miradouro") de unde poti sa vezi orasul de deasupra. Unde era frumos, pentru ca batea soarele, si stralucea totul, si se vedea pana pe celalalt mai al raului si unde am facut si noi poze si pe urma am coborat pe jos inapoi.