Monday, August 24, 2015

Viata la tara, episodul cinci (circa primavara 2015)

...Se facea ca era in primavara asta, deoarece in jurul orei 23:00 era un fel de semiintuneric, cat sa-ti dai seama ca nu vezi bine. Io iesisem cu patrupedul din dotare in fata blocului meu din Drumul Taberei, ca sa se cace acesta sub geamul chiriasei de la parter care, vezi Doamne, are nari sensibile si simte mirosu' si cu geamul inchis.
La etajul trei sau patru sta, de cativa ani, un nene mult (mult la propriu) cu nevasta si fiica-sa.

Ciudata familie, fiti atenti aici:
Nenea asta mult e angajatul lui Argo Security, aia de pazesc magazinele Profi sa nu furam noi ciunga sau prezervative din ele. Ei, si fiindca dansul are obiceiul sa fie patruns de importanta faptului ca e paznic cine stie pe unde, nu are obiceiul de a da buna ziua. Da' deloc. Ne intalnim unu' langa altu' pe scari si priveste senin prin mine. In sinea mea de misel cred ca asteapta sa-l salut eu primul.
Teapa, prietene, daca cumva ajunge textul asta pe Facebook pana la tine, read my lips (ia dictionarul si cauta, ca nu stii ce inseamna): eu am ani de vacanta cati ai tu de scoala, si o sa te salut eu primul cand o sa implinesti si tu 40 de ani de locuit aici.
Iar nevasta-sa (femeie, deh, delicata prin natura ei de floare) m-a facut sa tresar de multe ori involuntar fiindca are prostul obicei sa salute ca o adevarata doamna, cu "SA TRAITI!!!!!!"
Sa-mi bag picioarele, parca-mi si imaginez o scena idilica de familie... cu el intrand obosit in casa la ora 23:30 FIX si ele sarind automat in pozitie de drepti: "Sa traiti, domnu' sot! Aveti aici pregatita o ciorba de burta si un ardei iute si doua bucati carnati Plescoi!"
El: "'Nteles. Pe loc repaos!"
...mi-e frica sa-mi imaginez cum si-o trag astia...

Ei, dar sa ne revenim... Intre grupul statuar proprietar-caine (adica io si el) si intrarea in scara e un fel de boschet dintr-o planta de-asta nenumita, plantata cam acum vreo patruzeci si ceva de ani, odata cu construirea blocului. Si, cum va spuneam, era aproximativ intuneric, dar nu cat sa te-mpiedici. La ora 23:28 FIX (cum spuneam, pentru ca la ora 23:30 FIX trebuie sa fie intrat pe usa apartamentului, la fel cum la ora 5:30 FIX iese pe usa scarii), se apropie badigardu' meu mandru de momentul in care trebuia sa penetreze obiectivul "acasa". Trece pe langa mine, presupun ca nu ma vede si ajunge langa usa, adica ascuns (relativ) dupa boschetele ala. Se uita in stanga, se uita in dreapta, si ce credeti ca face?! Va reamintesc ca locuieste cel mult patru etaje mai sus, adica maxim 60 de secunde in plus, daca te grabesti.

Se pisa pe peretele de langa usa, doamnelor si domnilor.

Dupa care, linistit, suna la interfon (aflat ceva mai sus de locul faptei), "sa traiti" ii deschide, intra si pe-aici ti-e drumu'.

Update de azi-dimineata - sfarsit de octombrie, 2015
Ca de obicei, la cinci jumatate ies afara cu domnul caine. Si ma postez la doi metri de scara blocului, asteptand ca el sa faca turul gradinii. Nu trec doua minute si iese nenea.
Repet, intre noi nu erau mai mult de doi metri. Iese, cum ziceam, nu se uita nici in stanga nici in dreapta, nici in sus nici in jos, si se opreste in fata scarii. Isi sufla mucii temeinic, pe jos, dupa care se sterge cu dosul palmei si pleaca.
Sa aveti o zi buna...

Friday, May 29, 2015

Viata la tara

Episodul 1 (circa 2013, primavara)
Am un vecin, cica profesor deci presupus om cu ceva cultura generala (si caruia fostul general de militie de vizavi nu i s-a adresat niciodata pe nume, ci numai cu "sa traiti, domnule profesor!"), care anul trecut in vara, cnd era oarece seceta, turna apa in fantana "ca sa nu scada nivelul si sa avem apa".

Episodul doi (circa 2015, primavara)
V-am mai povestit io cu ceva ani in urma cand eram mai tineri ca am un vecin care cica a fost profesor. Daca e sa ma iau dupa intelectul de care da dovada, optiunile didactice i-au fost limitate la extrem, dar cert e ca celalalt vecin, fostul comandant de militie judeteana nu-l scotea din "dom' profesor" pana cand asta, licheaua, a tras gard peste terenu' unde-si parca militianu' masina.
Revenind la zilele noastre si vazand ca nu-l bag in seama, dom' profesor se fofileaza pe langa gard cand io dadeam cu var pe pomi. Si, desi nu l-am vazut never ever prestand nici un fel de activitate care sa implice fizicul, alta decat caratul unei cutii de bere, ce credeti ca ma intreaba? Mai sa-mi pice pensula din mana: In ce proportie am amestecat varul cu apa?
Sa-mi bag picioarele... draci, nimeni nu m-a intrebat niciodata asa ceva.
Si, ca o lovitura de gratie, ca de la connaisseur la connaisseur, ca sa nu se faca de cacat, ma loveste la mir cu alta intrebare: varul trebuie sa fie stins sau nestins?
M-am abtinut cu greu sa-l sfatuiesc sa puna var nestins in apa.

Episodul trei (circa a doua zi dupa episodul doi)
Dimineaţa băgam bagajele în maşină să plec. Dom' profesor iese cu un palet în mână, care n-avea o scândură dintr-o margine. Scândura cu pricina se afla în mâna cealaltă.
Dom' profesor se ducea la minitehnicusu' oraşului, un cotoronţ uscat care are impresia că noi ăştia din Bucureşti ne, pardon, căcăm bani. O să vă povestesc şi despre el, poate, cândva.
Cert e că nu m-am mirat deloc că un intelectual de talia lu' dom' profesor n-are un ciocan şi un cui în ditamai casa. Mi l-am imaginat doar străbătând un sfert de localitate, pe mijlocul drumului, mândru nevoie mare, cu un palet într-o mână şi o scândură în cealaltă.
Nu s-ar îndura nici picat cu ceară să mă roage pe mine, un umil nimeni din Bucureşti (care, vorba aia, nici măcar profesor n-am fost în stare să ajung), să-i împrumut puţin ciocanul. Da' ştiţi de ce? Fiindcă ar da în masochism după primele două lovituri.

Episodul patru (circa 2010 şi ceva)
Am zis că vă povestesc de cotoronţ. Se făcea că era o frumoasă zi de primăvară la noi la ţară.
Io şi cu dom' profesor avem, literally, curtea în pantă. Şi când plouă apa curge pe de o parte şi alta a gardului dintre noi, numai că dom' profesor, inspirat pe atunci de gândirea pestedrumnicului miliţian, trăia (cum trăieşte şi acum) cu impresia că apa de la noi din curte intră la el in curte. Şi că de ce.
Drept pentru care îl antamează pe cotoronţ să construiască o răzbunare faraonică - recte o gaură prin gard, între noi. Ca să, vezi Doamne, corecteze cursul apei pe care mişeleşte noi i-o băgam în curte. Cotoronţu', obişnuit cu "să trăiţ", înainte de orice se duce să ia binecuvântarea şi instrucţiunile de utilizare de la miliţianu' fără de care nici furnizorul local de apă nu execută lucrări.
Şi după ce se apucă meşteru' Manole de treabă, iese aşa: una bucată gaură în jumătatea inferioară a gardului, cu curba de la noi către dom' profesor (adică, în sensul curgerii, acuma apa chiar intra de la noi la respectivul în curte, deşi până atunci s-ar fi opus betonul), cu înclinarea de la noi spre dom' profesor (că de, curgerea trebuie să fie lină) şi cu o cotă de plecare (de la noi) de vreo plus trei centimetri.
De prisos să spun că, de câţi ani e construit anusul ăla contra betonului, nici o picătură de apă nu a curs prin el întrucât apa nu a atins niciodata un nivel aşa de mare în pantă.
Când lucra de zor, l-am întrebat pe cotoronţ de ce face gaura contra naturii. Ca un meseriaş ce se respectă, ştiţi ce mi-a zis? Mândru de ce e-n stare să facă? "Aşa am primit ordin!".