Viata la tara

Episodul 1 (circa 2013, primavara)
Am un vecin, cica profesor deci presupus om cu ceva cultura generala (si caruia fostul general de militie de vizavi nu i s-a adresat niciodata pe nume, ci numai cu "sa traiti, domnule profesor!"), care anul trecut in vara, cnd era oarece seceta, turna apa in fantana "ca sa nu scada nivelul si sa avem apa".

Episodul doi (circa 2015, primavara)
V-am mai povestit io cu ceva ani in urma cand eram mai tineri ca am un vecin care cica a fost profesor. Daca e sa ma iau dupa intelectul de care da dovada, optiunile didactice i-au fost limitate la extrem, dar cert e ca celalalt vecin, fostul comandant de militie judeteana nu-l scotea din "dom' profesor" pana cand asta, licheaua, a tras gard peste terenu' unde-si parca militianu' masina.
Revenind la zilele noastre si vazand ca nu-l bag in seama, dom' profesor se fofileaza pe langa gard cand io dadeam cu var pe pomi. Si, desi nu l-am vazut never ever prestand nici un fel de activitate care sa implice fizicul, alta decat caratul unei cutii de bere, ce credeti ca ma intreaba? Mai sa-mi pice pensula din mana: In ce proportie am amestecat varul cu apa?
Sa-mi bag picioarele... draci, nimeni nu m-a intrebat niciodata asa ceva.
Si, ca o lovitura de gratie, ca de la connaisseur la connaisseur, ca sa nu se faca de cacat, ma loveste la mir cu alta intrebare: varul trebuie sa fie stins sau nestins?
M-am abtinut cu greu sa-l sfatuiesc sa puna var nestins in apa.

Episodul trei (circa a doua zi dupa episodul doi)
Dimineaţa băgam bagajele în maşină să plec. Dom' profesor iese cu un palet în mână, care n-avea o scândură dintr-o margine. Scândura cu pricina se afla în mâna cealaltă.
Dom' profesor se ducea la minitehnicusu' oraşului, un cotoronţ uscat care are impresia că noi ăştia din Bucureşti ne, pardon, căcăm bani. O să vă povestesc şi despre el, poate, cândva.
Cert e că nu m-am mirat deloc că un intelectual de talia lu' dom' profesor n-are un ciocan şi un cui în ditamai casa. Mi l-am imaginat doar străbătând un sfert de localitate, pe mijlocul drumului, mândru nevoie mare, cu un palet într-o mână şi o scândură în cealaltă.
Nu s-ar îndura nici picat cu ceară să mă roage pe mine, un umil nimeni din Bucureşti (care, vorba aia, nici măcar profesor n-am fost în stare să ajung), să-i împrumut puţin ciocanul. Da' ştiţi de ce? Fiindcă ar da în masochism după primele două lovituri.

Episodul patru (circa 2010 şi ceva)
Am zis că vă povestesc de cotoronţ. Se făcea că era o frumoasă zi de primăvară la noi la ţară.
Io şi cu dom' profesor avem, literally, curtea în pantă. Şi când plouă apa curge pe de o parte şi alta a gardului dintre noi, numai că dom' profesor, inspirat pe atunci de gândirea pestedrumnicului miliţian, trăia (cum trăieşte şi acum) cu impresia că apa de la noi din curte intră la el in curte. Şi că de ce.
Drept pentru care îl antamează pe cotoronţ să construiască o răzbunare faraonică - recte o gaură prin gard, între noi. Ca să, vezi Doamne, corecteze cursul apei pe care mişeleşte noi i-o băgam în curte. Cotoronţu', obişnuit cu "să trăiţ", înainte de orice se duce să ia binecuvântarea şi instrucţiunile de utilizare de la miliţianu' fără de care nici furnizorul local de apă nu execută lucrări.
Şi după ce se apucă meşteru' Manole de treabă, iese aşa: una bucată gaură în jumătatea inferioară a gardului, cu curba de la noi către dom' profesor (adică, în sensul curgerii, acuma apa chiar intra de la noi la respectivul în curte, deşi până atunci s-ar fi opus betonul), cu înclinarea de la noi spre dom' profesor (că de, curgerea trebuie să fie lină) şi cu o cotă de plecare (de la noi) de vreo plus trei centimetri.
De prisos să spun că, de câţi ani e construit anusul ăla contra betonului, nici o picătură de apă nu a curs prin el întrucât apa nu a atins niciodata un nivel aşa de mare în pantă.
Când lucra de zor, l-am întrebat pe cotoronţ de ce face gaura contra naturii. Ca un meseriaş ce se respectă, ştiţi ce mi-a zis? Mândru de ce e-n stare să facă? "Aşa am primit ordin!".