Cum sa pierzi sapte zile in Lisabona: ziua 6

In ziua a sasea, asa cum scrie si la carte, deja ne venea sa ne cam odihnim. Umblasem ceva si am zis sa o luam mai usor. Si cineva a venit cu o idee indeajuns de creata dar nu atat de inspaimantatoare incat sa ne doboare: sa mergem sa vedem stadionul echipei Benfica. Pana mea, am ajuns la Lisabona si nu vizitam tocmai stadionu'. 'Tamai obiectivu' turistic.


Hai s-o facem si p-asta: fatfrumosul de la receptie, extrem de serviabil dealtfel in ce priveste informatiile, 'abar n-avea unde e, ceea ce evidentia clar interesul lui din tata-n fiu pentru fotbal. Noroc cu hartile.
Am vazut ca stadionul (Estadio da Luz, pentru cunoscatori) era asezat asa, cam intr-o parte dar, bazandu-ne pe experienta mersului pe jos din zilele anterioare, nu parea deloc din alta poveste. De dimineata, proaspat pusi la cale cu micul dejun, am zis sa ne relaxam un moment in Jardem Calouste Gulbenkian, care era cam la o aruncatura de bat de hotel.

O gradina minunata in care se afla Fundatia Culturala Calouste Gulbenkian (observati numele - va e clar si voua cum ne-a fost si noua ca e vorba de un portughez din tata-n fiu, ruda cu Vasco da Gama) si muzeul memorial al aceluiasi. O gradina unde caldura se estompa, unde puteai sa stai linistit pe o banca si sa citesti, unde puteai sa mananci (asa cum faceau o gramada de corporatisti de prin imprejurimi),... unde puteai sa vii sa dai de mancare la rate sau la pesti, sau - asa cum am vazut numai cu coada ochiului, ca deh - sa vii imbracata ca o domnisoara extrem de bunuta si respectabila fugita de la birou si sa te dezbraci brusc in costum de baie ca sa faci si tu plaja pe iarba, de ce nu.

Dupa ce ni s-a asezat micul dejun si ne-am distrat cu niscai rate care se bateau cu pestii pe bucatile de chifla pe care le aruncam, am zis sa hai.
Privita in ansamblu, provocarea mersului pe jos pana la stadion era asa: intors la bulevardul mare pe care venisem cu autobuzul, pentru ca vazusem ca era drept si cam taia orasul in doua. Apoi stanga, dreapta, stanga si drept inainte inca ceva.

Am purces, asadar, pe Avenida da Republica inainte cu aplomb. Am trecut pe sub (ca deh, asa e la astia, garile din oras sunt ori sub pamant ori deasupra lui...) gara de la Entrecampos ajungand la intersectia cu Campo Grande si Avenida das Forcas Armadas, acolo unde urma primul milestone al calatoriei noastre: facutul la stanga.

Am facut-o la stanga. Moment in care lucrurile au inceput sa se imputineze in jur. Daca va uitati pe harta nu pare, pentru ca se intra in zona universitara, adica in campus, intre camine si facultati. Da' pustiu, frate... Ori erau toti la cursuri, ori la munca, ori nicaieri... am mers pret de vreo zece minute fara sa vedem tipenie si la un moment dat am tresarit de fericire pentru ca inaintea noastra era un politist care dirija si el ce bruma de circulatie era pe acolo. Ah, am uitat sa spun, asta era aproape de intersectia lui Forcas Armadas cu Avenida Prof. Gama Pinto.

Ne-am apropiat increzatori de politist - bai, e politist, trebuie sa stie de stadion, daca nu e microbist macar o fi fost si el o data trimis sa apere linistea si ordinea publica la vreun meci p-acolosa, cum se procedeaza la noi cand joaca Steaua pe Ghencea. Si l-am intrebat incotrova.

S-a uitat la noi cam scrutator.
Apoi ne-a intrebat daca suntem cu masina.
Noi ne-am uitat la el la fel, avand in vedere ca ne vazuse de ceva distanta ca venim pe jos. Si i-am zis ca nu, da' ca asta nu e o problema.

Bine, a zis. Luati-o p-aici (la dreapta), la prima o faceti la stanga si mergeti pana la stadion. Si a dat asa din mana a inainte. Si-am plecat.
Zona e frumoasa, nimic de zis. In dreapta facultati - farmacia, stomatologia, dreptul, alea alea. In stanga un spital. In stanga acelasi spital. Da' mare ma nene... Daca era in Bucuresti, in sase luni hectarele curtii spitalului astuia ramaneau a cincea parte si se umpleau de imobile de birouri. Da' aicea nu... E impropriu sa spui spital, pentru ca e un fel de mosie, unde intri si daca nu ai masina faci un sfert de ora pe jos pana la spital. Un parc de mai toata frumusetea, si in varful dealului Hospital de Santa Maria.

Am ajuns la intersectie, am facut-o la stanga pe Av. Prof. Egas Moniz. Si ghici ce? In stanga tot spitalul ala era. Si abia aici era intrarea aia oficiala. Pe unde, la ei, intra toti, adica inclusiv aia calcati de masina sau bolnavii de raie, nu numai presedintele si primaru'.
Si dupa poarta, pe drumul spre spitalul in sine, asa, cam cat e la noi spatiul de la Feeria, o parcare nene pentru toti, adica inclusiv pentru aia de-i numesc doctorii nostri "apartinatori". Pe gratis, culmea. Si in curtea spitalului, cum ar veni. Si fara tigani care sa-ti zica trage-o aci ca am io grija de ea, te costa zece lei sa-ti traiasca copilu sa fie sanatos al' de ti s-a operat sau altele asemenea.
Si mai mergem cinci minute. Si spitalu' asta parea ca nu se mai termina, in schimb pe dreapta isi iteau capu' niste constructii care aduceau a ceva sportiv. Mai sa ne tresara inima-n noi de bucurie ca am ajuns. Da' de unde - erau numai niste simple terenuri de sport. Ce e drept, mari. Stadioanele noastre sunt cam ca astea care, intre noi fie vorba, erau baza sportiva a universitatii.

Asa ca ne-am linistit si am continuat sa mergem dupa cum ne indicase vajnicul aparator al legii si ordinii portugheze. Inca vreo - sa zic - doi kilometri. La un moment dat pe fetele noastre si-a facut aparitia un mic semn al disperarii vazand ca trecem peste ceva ce parea a autostrada (Eixo Norte-Sul). Adica, in lumea civilizata, marginea orasului. Sentiment care mi-a adus aminte, brusc, de vacanta noastra la Roma.
Dar, ca niste curajosi urmasi ai lui Decebal si Traian, ne-am reprimat imediat orice urma de slabiciune si am continuat sa marsaluim fara sa ne intereseze nimic. Abia acum, la mai bine de un an dupa isprava, imi dau seama ca nu ne-a interesat nici macar cat am facut pana acolo...

Mergeam, iar soseaua pe care mergeam devenea din ce in ce mai pustie, chiar daca pana atunci nu prea intalnisem multe vietati, si din ce in ce mai autostrada - adica mai fara trotuar si mai inconjurata de vegetatie tipica zonelor de camp. Acolo unde in fata noastra chiar a aparut asa, ca un fel de papuriste pe coama unui deal, imediat dupa ultima intersectie, am zis sa nu pierdem ultima ocazie in civilizatie si sa mai riscam o intrebare. Poate, cine stie, nu mai aveam mult si intram in alt oras. Sau poate oamenii care ar fi fost pe acolo au auzit de vreun stadion. Sau poate de vreun mijloc de transport care ne putea duce inapoi in lumea civilizata.

Si am intrat, pe Estrada da Luz, intr-o carciuma aproape identica din punct de vedere al atmosferei, spatiului, ocupantilor cu cele romanesti. Am incercat marea cu degetul si femeia care vindea diverse ne-a indicat acelasi semn - si aceeasi directie - ca politistul. Adica a dat din mana, a lehamite, spre inainte.

Ma, astia or fi obisnuiti ca pe vremea navigatorilor de descoperira America, frate. Probabil ca si aia tot asa, au intrebat ceva, li s-a spus "mergi incolo" si au mers pana au dat de cu totul altceva... Bai si m-am uitat incotro aratase cu mana femeia. Acolo incepea un deal. Si autostrada urca pe el. In stanga, in dreapta, nu tu blocuri, nu tu case, nu tu nimic. Bine, in stanga cica sunt niste blocuri, dar credeti-ma ca: 1. pana ajungi la ele risti sa mori in cel putin doua feluri, dintre care calcat de masini pe autostrada ca gaina e cea mai de dorit, si 2. Ocupantii blocurilor, in general, cat e lumina afara sunt la serviciu deci nu acasa. Exceptie fac cei care n-au serviciu si care in principiu stau la furat/baut/tras pe nas sau bagat in vena. Ce dor mi-era de cainii vagabonzi din Bucuresti...
Dar, epuizati si fizic si psihic, am zis daca am ajuns in pana noastra pana aici, hai sa mai urcam si dealu' asta. Cine stie ce descoperiri o sa mai facem dincolo de el.

Si am luat-o la picior pe marginea papuristii de langa autostrada. Nu va lasati amagiti de Google Earth care in zona aia arata un camp frumos si verde cu iarba, pana la niste case. Pana la niste case alea erau niste balarii d-alea inalte si uscate, galbene - ceva intre stuf si matura printre care se cascau poteci ca-n padurea aia neagra din desenele cu Alba ca Zapada. Pe jos numai sticle sparte si siringi din acelea. La vederea carora chiar am zis "hai cat putem de repede ca daca iese vreun urangutan de prin boscheti, aici murim si nu ne mai gaseste nimeni nici cu caini de urmarire", ceea ce nu cred ca e departe de adevar. Dupa care urmeaza un perete inalt de pamant, in varful caruia stau straja niste case.

In mod straniu si ciudat, din varful dealului am vazut stadionul...

Deja restul nu mai conteaza. Estadio da Luz e cam cat Casa Poporului, ca sa va faceti idee despre ce inseamna o adevarata baza sportiva...

Dupa ce i-am dat roata - asta insemnand cam vreun sfert de ora de mers, sa zic, ne-am asezat lesinati pe niste trepte sa mancam oarece imbucaturi ne adusesem de acasa. Si am plecat inapoi...

Am zis sa iesim pe sub bretelele autostrazii direct pe partea cealalta ca sa nu mai fim peste drum. Si, incercand sa urcam, am sarit eu gardul primul si din mare viteza mi-am infipt piciorul intr-un colt al gardului ala orizontal si ondulat de autostrada. Lasa, zic, nu-i nimic, asta e, desi mi-a parut cam rau ca aparuse o gaurica in blugi. Cand ne apropiam de carciuma in care intrebasem ultima oara, o vad pe doamna ca se albeste la fata si ma-ntreaba cu glas de groaza "da' ce-ai patit?" Ma uit in directia privirii ei si-mi vad adidasu' stang rosu de sange. Pe dinafara. Nimica, zic. Pai si de unde curge sangele asta?! Pai m-am julit adineauri, n-ai vazut? Pai si de ce curge atata?!

Intrucat eram in mijlocul campului, tot ceea ce se numea servetel a fost instantaneu imbibat de sange iar drept garou/bandaj a slujit o soseta, daca-mi mai aduc bine aminte. Culmea e ca nu ma durea nimic, chiar deloc. Si mergeam normal...

Drept pentru care am purces la drum inapoi spre casa. Am trecut cu mare avant inapoi peste autostrada aia de la marginea orasului si, la urmatoarea intersectie am zis hai s-o facem la dreapta, deoarece in departare se vedea orasul.
Zis si facut... am cotit-o pe Avenida dos Combatentes, ajungand imediat in fata hotelului Marriott. Frumos, inalt, dar in mijlocul unei pustietati ceva de speriat. Acolo nu ai ce face si trebuie sa te bazezi pe transportul hotelului sau al tau propriu daca vrei sa ajungi undeva... Am mai trecut peste inca un inceput de autostrada, apoi inca una (Linha do Centura, auzi) si undeva in fata a inceput sa se vada asa, ca un parc. Care parea cunoscut...

Si da, chiar era cunoscut - era Jardem Gulbenkian! Adica era la coltul strazii hotelului, ca sa zic asa... ceea ce ne-a facut sa ne dam seama ca de la stadion pana acasa nu am facut mai mult de trei sferturi de ora, pe jos... poate chiar mai putin!