Acum 15 ani ningea. Si era frig.
Era o primavara capricioasa, fara indoiala.
Odata cu lumina zilei, saizeci de oameni au iesit pe usa.
I-au sarutat pe cei dragi, zambind cu sufletele pline de dragoste. O mama si-a luat grabita copilul de sase ani de mana - ai grija ca e cam intuneric, e si cam frig dar intram repede in masina si-ti trece. Un suflet mic, de numai patru luni, a facut singurul lucru pe care stia sa-l faca: i-a zambit mamei care-l tinea in brate, proaspat trezit si cam devreme pentru el.
Unii s-au urcat in autobuz. In taxi sau in masina proprie, tragand nadejde ca drumul e liber si nu o sa dureze mult.
Caramida cu caramida, un oras uitat a ramas in urma - Arcul de Triumf, Casa Scanteii... gara Baneasa. Si apoi frigul de pe camp. Lumini - putine, dar parca si ele inghetate.
Lume destula, si zgomot. Si agitatie.
Si inca doua ore de asteptare.
Nici unul dintre ei nu a stiut. Sau, poate, singurul caruia i s-a aratat sub pleoapele mici si grele inger ingerasul meu, zambindu-i, a fost copilasul de cateva luni.
Si apoi totul a inceput sa se numere inapoi, de la 180.
Si undeva, la ora 9:11, cele saizeci de suflete au devenit ingeri.
Pe un camp pustiu, in spatele unei gari dintr-o tara uitata, poti sa incerci sa asculti. Sa asculti cum plange un copil.
Astazi se implinesc 15 ani de cand YR-LCC a devenit legenda.
1 comment:
Dumnezeu sa-i ierte!
Ieri am fost la monumentul construit in memoria tragediei de la Balotesti aflat langa mica gara de acolo. Am constatat ca din pacate acolo este doar o lista cu numele celor ce au sfarsit acolo in acel groaznic incident. Ar trebui sa existe si cateva vorbe despre tragedia care a avut loc in urma cu 15 ani.
Post a Comment